Inteligenta Emotionala

Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost folosit pentru prima dată într-un articol din anul 1990 de către psihologii Peter Salovey şi John Mayer. Studiile privind inteligenta emotionala sunt deci, relativ recente. S-au conturat trei mari directii in definirea inteligentei emotionale, reprezentate de:

1. John D. Mayer si Peter Salovey; 2. Reuven Bar-On; 3. Daniel Goleman.
1. Mayer si Salovey (1990, 1993) au considerat ca inteligenta emotionala implica:
a) abilitatea de a percepe cat mai corect emotiile si de a le exprima;
b) abilitatea de a accede sau a genera sentimente atunci cand ele facilitatea gandirea;
c) abilitatea de a cunoaste si intelege emotiile si de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emotionala si intelectuala.
Prin aceasta definitie, cei doi autori au vrut sa evidentieze interconditionarile pozitive dintre emotie si gandire.
Mayer si Salovey au incercat sa puna in evidenta mai multe niveluri ale formarii inteligentei emotionale, si anume: evaluarea perceptiva si exprimarea emotiei; facilitarea emotionala a gandirii; intelegerea si analiza emotiilor si utilizarea cunostintelor emotionale; reglarea emotiilor pentru a provoca cresterea emotionala si intelectuala.
2. Cea de-a doua versiune de tratare a inteligentei emotionale o reprezinta studiile, realizate de-a lungul a 25 de ani, ale lui Reuven Bar-On. In 1992, Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv, a stabilit si el componentele inteligentei emotionale pe care le grupeaza in felul urmator:
a) Aspectul intrapersonal: constientizarea propriilor emotii, optimism (asertivitate), respect – consideratie pentru propria persoana, autorealizare, independenta.
b) Aspectul interpersonal: empatie, relatii interpersonale, responsabilitate sociala.
c) Adaptabilitate: rezolvarea problemelor, testarea realitatii, flexibilitate.
d) Controlul stresului: toleranta la stres, controlul impulsurilor.
e) Dispozitie generala: fericire, optimism.
3. A treia mare directie in abordarea inteligentei emotionale este reprezentata de Daniel Goleman (1995). Acesta a urmat facultatea de psihologie la Harvard fiind preocupat de studiul creierului, creativitatii si comportamentului. A fost de asemenea, ziarist la New York Times, ceea ce l-a condus spre o extindere a intelesului conceptului de inteligenta si la popularizarea acestuia in reviste fara profil stiintific. In viziunea lui, constructele care compun inteligenţa emoţională sunt:
a) Constiinta de sine – increderea in sine;
b) Auto-controlul – dorinta de adevar, constiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;
c) Motivatia – dorinta de a cuceri, daruirea, initiativa, optimismul;
d) Empatia – a-i intelege pe altii, diversitatea, capacitatea politica;
e) Aptitudinile sociale – influenta, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relatii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru in echipa.
El si-a formulat definitia inteligentei emotionale pe baza lucrarii lui Mayer si a lui Salovey din 1990. Totusi, a adaugat multe lucruri la ceea ce apoi a prezentat ca fiind inteligenta emotionala. Astfel, el a adaugat cateva variabile care ar putea fi mai degraba numite “trasaturi de personalitate sau de caracter” decat componente ale inteligentei emotionale.
Daniel Goleman evidenţiază 4 componente ale inteligenţei emoţionale, astfel:
1. Autocunoaşterea
– Autocunoaşterea Emoţională
– Autocunoaşterea Realistă şi Corectă
– Încrederea în sine
2. Autocontrolul
– Autocontrol emoţional
– Transparenţa si menţinerea integrităţii
– Adaptabilitate generala si adaptabilitate la schimbare
– Orientarea spre rezultate
– Iniţiativa
– Optimism si perseverenţă
3. Social “Awareness” (conştiinţa sociala sau de grup)
– Empatie (simţirea sentimentelor şi perspectivei celorlalti, interes real faţă de grijile celorlalti)
– “Awareness” la nivelul organizaţiei
– Orientarea spre sarcină
4. Managementul relaţiilor interpersonale
– Dezvoltarea altora, a abilităţilor acestora, coaching
– Leadership inspiraţional sau motivational
– Catalist al schimbării (iniţierea şi managementul schimbării)
– Influenţa (un rol important îl joacă persuasiunea)
– Managementul conflictelor (legat de negocierea şi rezolvarea disputelor)
– Lucrul în echipă şi colaborarea (crearea de sinergie de grup în urmărirea scopurilor grupului)
Primele două componente sunt privite drept componentele personale, în timp ce celelalte 2 sunt privite drept componentele sociale ale inteligenţei emoţionale.
Goleman’s Emotional Intelligence Model (2002)
Goleman’s Emotional Intelligence Model (2002)
Pentru a reusi in viata, D.Goleman considera ca fiecare dintre noi ar trebui sa invete si sa exerseze principalele dimensiuni ale inteligentei emotionale:
Constiinta propriilor emotii:
– sa fii capabil sa le recunosti si sa le numesti;
– sa fii in stare sa intelegi cauza lor;
– sa recunosti diferentele dintre sentimente si actiuni;
Controlul (gestionarea) emotiilor:
– sa fii in stare sa-ti stapanesti mania si sa-ti tolerezi frustarile;
– sa fii in stare sa-ti exprimi furia natural, potrivit, fara agresiune;
– sa fii in stare sa nu te autodistrugi, sa te respecti, sa poti sa ai sentimente pozitive fata de tine, de scoala si de familie;
– sa-ti poti gestiona stresul;
– sa ai capacitatea de a scapa de singuratate si de anxietate sociala;

Motivarea personala (exploatarea, utilizarea emotiilor in mod productiv):
– sa fii mai responsabil;
– sa fii capabil sa te concentrezi asupra unei sarcini si sa iti mentii atentia asupra ei;
– sa fii mai putin impulsiv si mai putin autocontrolat;
– sa-ti imbunatatesti scorurile la testele de creatie (realizare);

Empatia – citirea emotiilor:
– sa fii in stare sa privesti din perspectiva celuilalt;
– sa inveti sa ii asculti pe ceilalti;
– sa iti imbunatatesti empatia si sensibilitatea la sentimentele celorlalti;

Dirijarea (gestionarea) relatiilor interpersonale:
– sa-ti dezvolti abilitatile de a analiza si intelege relatiile interpersonale;
– sa poti rezolva conflictele si sa negociezi neintelegerile;
– sa solutionezi problemele din relatiile interpersonale;
– sa fii mai deschis (asertiv, pozitiv) si abil in comunicare;
– sa fii mai popular si deschis, prietenos si implicat in mod echilibrat;
– sa fii mai implicat si plin de tact (delicat, atent, politicos);
– sa fii prosocial si sa te integrezi armonios in grup;
– sa fii mai cooperant, participant, serviabil, de nadejde, indatoritor;
– sa fii mai democratic in relatiile de afaceri, in modul de a te purta cu altii, in modul de a-i trata.

Abilitatea emotionala trebuie sa fie dezvoltata astfel incat coeficientul de emotionalitate sa reuseasca sa se ridice peste medie. Abilitatea emotionala va fi foarte utila in cresterea si educarea copiilor.
Parintii vor putea sa le dezvolte copiilor potentialul emotional si social invatandu-i sa adopte si sa-si dezvolte caracteristicile inteligentei emotionale:
– sa-si identifice sentimentele personale si sa le diferentieze;
– sa invete mult mai mult despre modul cum si unde se pot exterioriza sentimentele;
– sa-si dezvolte empatia – abilitatea de a-si pune sentimentele in acord cu altii;
– sa citeasca limbajul trupurilor si alte aspecte nonverbale, pentru a intelege comunicarea;
– sa invete sa asculte;
– sa invete sa fie constructivi (afirmativi).

Ca o concluzie, inteligenţa emoţională se referă la întelegerea mai bună a propriilor emotii, gestionarea eficientă a emotiilor si cresterea calitătii vietii, întelegerea mai bună a celor din jur si un confort ridicat în relatiile interumane, precum si crearea de relatii mai bune la toate nivelurile cu cei din jur si cresterea productivitătii, odată cu îmbunătătirea imaginii personale. Emotiile sunt o sursa utila de informatie care ne ajuta sa ne descurcam in mediul social.
Inteligenta emotionala include 4 tipuri de abilitati: perceperea emotiilor, utilizarea emotiilor, intelegerea emotiilor si gestionarea emotiilor. Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale.
Printre beneficiile cresterii gradului de inteligentă emotională se numără: performantele crescute, motivatia îmbunătătită, inovatia sporită, cresterea încrederii în sine, managementul eficient si confortul în munca de echipă.
Măsurarea inteligentei emotionale se realizeaza prin intermediul scalelor EQ.

Vom analiza in continuare, componentele inteligentei emotionale dupa urmatorii indicatori:
1. Cunoaşterea emoţională proprie şi imaginea sinelui
Estimarea gradului de conştientizare al inteligenţei emoţionale reprezintă totalitatea evaluărilor, interpretărilor, impresiilor legate de propria persoană, de cei din jur şi de diverse situaţii. Aceste estimări sunt în mare măsură determinate de mediul familial, experienţele anterioare, sistemele de convingeri şi valori şi iau forma unui dialog interior. Estimarea gradului de conştientizare al inteligenţei emoţionale ajută la înţelegerea modului în care dialogul interior influenţează sentimentele, acţiunile şi reacţiile, acestea putând fi schimbate în funcţie de diverse situaţii.
Senzatiile si emotiile
Prin simturi se primesc informatii despre situatiile, evenimentele si persoanele din jur.Este important, sa se faca diferenta intre informatiile senzoriale si estimari. Destul de des perceptiile sunt filtrate si transformate de estimarile noastre. Cu cat creste gradul de constientizare cu atat mai mare este abilitatea de a lua in considerare procesul de filtrare si se poate face distinctia intre senzorial si estimare. Fiind capabil sa-ti acordezi simturile, poti monitoriza, clarifica si schimba estimarile de cate ori este necesar. Persoanele cu o inteligenta emotionala dezvoltata au capacitatea de a intelege la nivel emotional perspective diferite asupra unei singure situatii, capacitatea importanta in rezolvarea flexibila de probleme.
Imaginea de sine
Imaginea de sine a unei persoane este imaginea mentala pe care o are despre ea, imagine care in general este destul de rezistenta la schimbare, continand elemente care sunt disponibile observarii de catre ceilalti, dar si elemente care au fost invatate de persoana prin experientele sale directe sau prin internalizarea judecatilor de valoare emise de altii. Imaginea proasta despre sine este in general rezultatul acumularii de catre persoana a criticilor care i-au fost adresate in copilarie si care duc la lezarea propriei imagini si a felului in care se percepe. Un aspect particular este imaginea de sine a celor care sunt in postura de victima.
2. Asertivitatea si stima de sine
Definitia asertivitătii
Ca si ascultarea si empatia, asertivitatea este o aptitudine care poate fi dezvoltata. Asertivitatea iti sustine drepturile, iti protejaza spatiul personal si iti exprima punctul de vedere, nevoile si sentimentele intr-un mod potrivit din punct de vedere social, onest si direct.
Afirmarea eficientă de sine
Persoanele asertive isi indeplinesc nevoile proprii fara a afecta nevoile celorlalti. Persoanele asertive cauta sa-si imbunatateasca relatiile cu celelalte persoane, sa mentina respectul reciproc si sa-si apere atat interesele lor cat si pe cele ale celor din jur. Comportamentul asertiv duce la multumire, control si stima de sine. Exprimarea directa nu inseamna sa se spuna primul lucru care trece prin minte ci reprezinta o exprimare increzatoare si controlata, la timpul potrivit si corespunzator situatiei.
Asertivitatea nu este o modalitate de manipulare sau de inducere in eroare a celorlaltii cu scopul de a obtine ceea ce ne dorim. Ea nu suprima drepturile sau demnitatea altei persoane.
Definitia stimei de sine
Stima de sine este un termen utilizat pentru evaluarea globala a persoanei privitor la propria sa valoare. Stima de sine cuprinde credinte (de tipul sunt sau nu sunt competent) si emotii (de genul triumf, disperare, mandrie, rusine). Stima de sine se poate aplica la o anumita situatie particulara (de exemplu referitor la profesie) sau are extindere globala (sunt o persoana buna, sau nu sunt bun de nimic). Stima de sine este o caracteristica personala stabila, cu mici variatii in decursul timpului.
Stima de sine explicită si implicită
Stima de sine implicita se refera la inclinatia persoanei de a se auto-evalua in maniera spontana, automata sau inconstienta. Stima de sine explicita este evaluarea constienta dupa auto-reflectie. Atat stima de sine implicita, cat si stima de sine explicita sunt elemente ale conceptului global de stima de sine. Stima de sine implicita a fost definita ca „efectul identificat introspectiv al atitutdinii fata de sine in relatie cu obiecte si disociat de obiecte”.
Un aspect important este acela ca experienta de socializare a persoanei va afecta nivelul stimei sale de sine implicite.
Formarea stimei de sine
Stima de sine se formeaza pe baza mai multor factori: relatia dintre persoana si familia sa, prietenii apropiati, colegii de serviciu, grupul religios/politic din care face parte.
Aceasta deoarece oamenii au tendinta sa se compare cu ceilalti. Stima de sine negativa este un factor de risc pentru tulburarile de comportament alimentar cum sunt bulimia si anorexia.
Cresterea stimei de sine
Cresterea stimei de sine este prima interventie in consilierea scolara si vocationala.
Tehnicile de crestere a stimei de sine sunt generic cunoscute sub numele de intarirea eului, acestea fiind de domeniu integrativ, si putandu-se realiza prin mijloace cognitiv-comportamentale, de tip gestalt, in cadrul programarii neurolingvistice sau prin tehnici de hipnoterapie.
3. Toleranta la stres
Definitia stresului
Stresul psihologic se refera la incapacitatea unei persoane de a raspunde adecvat la amenintarile emotionale sau fizice, reale sau imaginare. Semnele stresului sunt cognitive, emotionale, fizice sau comportamentale, incluzand: gandirea defectuoasa, o privire de ansamblu negative, griji excesive, instabilitate dispozitionala, iritabilitate, agitatie, incapacitatea de a se relaxa, sentimentul singuratatii, izolare, depresie, dureri somatice, diaree sau constipatie, ameteli, greturi, dureri toracice, palpitatii, mancatul in exces sau pierderea apetitului, neglijarea responsabilitatilor, cresterea consumului de alcool, nicotina sau droguri.
Frustrarea si toleranta la stres
Toleranţa la stres include un repertoriu de răspunsuri adecvate la situaţii stresante. Oamenii cu toleranţă bună la stres tind să facă faţă crizelor şi problemelor în loc să cedeze sentimentelor de neajutorare şi deznădejde. Anxietatea care apare atunci când toleranţa la stres nu funcţionează în mod adecvat are un efect supărător asupra performanţelor generale pentru că duce la slăbirea puterii de concentrare, crează dificultăţi în luarea deciziilor şi duce la probleme de ordin somatic, cum sunt tulburările de somn.
Managementul stresului
Managementul stresului se refera la ameliorarea stresului si in special a stresului cronic, cu scopul imbuntatatirii functionarii zilnice. Managementul stresului a fost dezvoltat pornind de la premiza ca stresul nu este un raspuns direct la agentul stresor, ci mai degraba la resursele si abilitatile persoanei de a media raspunsul la agentul stresor. Este necesar sa identificam inainte de toate care sunt factorii centrali in controlul stresului pentru persoana respectiva. Stresul poate fi redus schimband perceptia persoanei asupra agentului stresor.
Tehnicile de management al stresului difera in functie de paradigma teoretica, dar in general includ:
– trainingul autogen
– terapia cognitiva
– rezolvarea conflictului
– exercitiul fizic
– meditatia
– practicarea unui hobby
– expresia artistica
– tehnicile de respiratie
– tehnicile de relaxare
– managementul timpului
– ascultarea muzicii
4. Rezolvarea de probleme
Neajutorarea învătată
Neajutorarea învăţată este situaţia în care o persoană a învăţat să se comporte neajutorat, chiar dacă are posibilitatea de a se ajuta pe sine pentru a evita circumstanţele neplăcute sau dăunătoare la care a fost supusă. Respectiv persoana are impresia că nu poate controla rezultatul unei situaţii. Neajutorarea învăţată este de asemenea o problemă motivaţională: persoana care nu a reuşit în trecut să îndeplinească o sarcină ajunge la concluzia eronată că nu îşi poate îmbunătăţi performanţele. Neajutorarea învăţată poate fi folosită ca şi scuză.
Rezolvarea eficientă de probleme
Rezolvarea de probleme este un proces mental si parte a procesului mai larg al problemei, care include gasirea problemei si modelarea problemei. Considerata una din cele mai complexe functii intelectuale, rezolvarea de probleme este definita ca si proces cogniti de ordin inalt care necesita modularea si controlul mai multor abilitati.
Problemele care par de nerezolvat au in general mai multe caracteristici comune:
– lipsa de transparenta sau de claritate a situatiei
– scopurile multiple
– complexitatea
– constrangerile temporale si lipsa de predictibilitate dinamica
Rezolvarea problemelor dificile necesita despartirea pe componente a acestor caracteristici.
5. Responsabilitatea socială
Definitia responsabilitătii sociale
Responsabilitatea sociala este o ideologie sau teorie conform careia o organizatie sau persoana are obligatia de a actiona in beneficiul societatii. Responsabilitatea sociala poate fi pasiva, de genul evitarii angajarii in acte negative sau daunatoare, sau activa, de tipul activitatilor realizate in beneficiul social.
Responsabilitatea socială si stima de sine
Cu cat stima de sine a persoanei este mai crescuta, cu atat cresc sansele ca ea sa se implice in mod direct in acte care denota responsabilitate sociala. Persoanele cu stima de sine scazuta sunt prinse de obicei in doua tipuri de capcane:
– confuzia responsabilitatii sociale cu asumarea responsabilitatii in orice situatie, si in mod special in situatii care in mod normal nu ar trebui sa fie responsabilitatea persoanei in cauza. De obicei in aceste situatii avem de-a face cu fenomenul victimizarii.
– neimplicare completa in viata sociala, ca urmare a neajutorarii invatate.
6. Flexibilitatea
Definitia flexibilitătii
Flexibilitatea este o trasatura de personalitate, reflectand gradul in care persoana poate gestiona schimbarea in diverse circumstante si in care se poate gandi la probleme intr-un mod nou si creativ.
Flexibilitatea si reactia la schimbare
Reactia la schimbare este cu atat mai buna cu cat flexibilitatea persoanei este mai crescuta. Persoanele putin flexibile au dificultati de gestionare a schimbarilor, putand apare reactii diverse la stres si in mod frecvent reactii anxioase. Flexibilitatea implica de asemenea capacitatea de gandire pozitiva si un management eficient al stresului si timpului. Rigiditatea este in multe situatii o forma de aparare psihologica, ca urmare a faptului ca schimbarea este perceputa ca un potential pericol.
7. Controlul impulsurilor
Multă vreme emoţiile au fost privite ca fiind pasiuni care apar şi dispar, mai mult sau mai puţin incontrolabil (Solomon, 1976). Totuşi se pare că ne putem controla emoţiile, printr-o gamă largă de strategii de influenţare a lor (Gross, 1998).
Strategiile de reglare emoţională specifică pot fi diferenţiate pe parcursul desfăşurării răspunsului emoţional. Emoţiile încep cu evaluarea indiciilor emoţionale, care declanşează o serie de tendinţe de răspuns coordonate care implică sisteme experienţiale, comportamentale şi fiziologice. Odată ce apar aceste tendinţe de răspuns, ele pot fi modulate. Strategiile de reglare emoţională sunt diferite, funcţie de locul în care au un impact primar asupra proceselor generatoare de emoţii.
Strategiile de reglare a emoţiilor centrate pe antecedente cuprind:
– selecţia situaţiei
– modificarea situaţiei
– deturnarea atenţiei
– modificarea cognitive
Reevaluarea cognitivă este utilă în reducerea componentelor experienţiale şi comportamentale ale emoţiilor negative, în timp ce suprimarea expresivă modifică aspectele comportamentale, reducând astfel expresia comportamentală a emoţiilor negative.
Managementul furiei
Managementul furiei se refera la un sistem de tehnici psihoterapeutice si exercitii prin care o persoana cu furie excesiva sau incontrolabila isi poate controla sau reduce factorii declansatori si efectele unei stari emotionale de tip furie.
Metodele de management a furiei se centreaza pe echilibrul dintre controlul emotional si permiterea exprimarii libere a emotiilor intr-un mod sanatos. Aceste metode includ:
– metode directe, care implica modificari comportamentale si invatarea asertivitatii
– identificarea cauzelor furiei
– centrarea pe scopul discutiei
– examinarea propriei persoane si a propriului comportament
– ascultarea celeilalte persoane
8. Optimismul
Gândirea de tip catastrofic
Gandirea de tip catastrofic face parte din triada cognitiva descrisa de Beck si implica:
– ganduri negative despre sine, de exemplu convingerea persoanei ca nu are valoare
– ganduri negative privitoare la mediu, de exemplu convingerea ca lumea este nedreapta
– ganduri negative privitoare la viitor, de exemplu ideea ca viitorul este lipsit de speranta
Gândirea pozitivă
Stilul explicativ al persoanelor cu gandire de tip catastrofic este foarte diferit comparativ cu al persoanelor care au o gandire de tip pozitiv. Optimismul si pesimismul provin din modul in care oamenii isi explica diverse evenimente.
Exista trei dimensiuni tipice ale explicatiilor evenimentelor, si anume:
– stabil versus instabil
– intern versus extern
– global versus specific
Justificarile optimiste ale experientelor negative sunt atribuite factorilor externi, cu tendinta de a nu aparea reagulat (instabil) si cu limitare la anumite domenii (specific).
Experientele pozitive pe de alta parte sunt etichetate de oameni ca interne, stabile si globale. Persoanele pesimiste sau cu gandire de tip catastrofic au tendinta de a atribui intamplarile negative unor factori interni, de a le considera cvasipermanente si cu reflectare globala.
Stilul explicativ este evaluat fie cu ajutorul testului de orientare in viata, fie prin aplicarea chestionarului stilului atributiv.
Legătura dintre IQ si EQ
IQ măsoară baza informaţională individuală a unei persoane – memorie, vocabular, coordonare vizuală şi motorie.
EQ se referă la domeniul intrapersonal, domeniul interpersonal, domeniul adaptibilităţii, domeniul controlării stresului şi domeniul stării generale, fiecare cu componentele sale, după cum urmează:
1. domeniul intrapersonal (capacitatea de auto-cunoaştere şi auto-control): conştiinţa emoţională de sine (capacitatea persoanei de a recunoaşte cum se simte într-un anume fel, şi impactul comportamentului său asupra altor persoane), caracterul asertiv (asertivitatea), independenţa (capacitatea de auto-control şi autodirecţionare), respectul de sine (cunoaşterea punctelor forte şi a celor vulnerabile, stima de sine), împlinirea de sine (recunoaşterea propriului potenţial).
2. domeniul interpersonal (capacitatea de a interacţiona şi colabora cu alte persoane):
empatia, responsabilitatea socială, relaţiile interpersonale (aptitudinea de a construi şi menţine relaţii).
3. domeniul adaptibilităţii: testarea realităţii (capacitatea persoanei de a vedea lucrurile aşa cum sunt şi nu cum şi-ar dori să fie), flexibilitatea (adaptarea sentimentelor, gândurilor şi acţiunilor pe măsura schimbării condiţiilor, soluţionarea problemelor).
4. domeniul controlării stress-ului: toleranţa la stress, controlul impulsurilor.
5. domeniul stării generale: optimismul, fericirea.
Se pot trasa paralele între scalele IQ si EQ pentru a răspunde la întrebarea de ce unele persoane cu IQ crescut au performante scăzute sau din ce motiv există persoane slab pregătite cu performante ridicate.